Draga mea,
Când am aflat scrisoarea ta pe patul cu baldachin, printre linii frânte de satin lucitor si de speranţă fragedă, inima mi-a tresărit în piept, creionând bucle graţioase, asemeni meandrelor cristaline, unduitoare. M-am aplecat cu un aer sfios asupra plicului alb, luminos, şi l-am desfăcut uşor, cu mâini tremurânde, savurând fiecare clipă de agonie a aşteptării. Când în sfârşit ţi-am citit vorbele, oh, atât de sincere şi de curate, purtându-ţi eterna inocenţă, m-am îndrăgostit, pentru a doua oară, de tine, purtând în suflet o himerică patimă.
Lorelei, îţi sorb fiecare cuvânt aşternut cu cerneală roşie pe acel alb imaculat, analizez fiece buclă şi unduire a fiecărei slove, şi-ncerc să revăd contururile trupului tău de atunci, din Paris, când te-am zărit prima oară...
Îţi aminteşti acea zi, şi toate zilele ce i-au urmat aceleia, Lorelei?
Nerăbdarea aceasta nebună va creşte în mine, până ce-mi va poseda întreaga fiinţă, şi nu mă vei putea opri din a te adora când ne vom revedea, curând, în oraşul în care a început totul, unde inimile noastre au fost legate una de cealaltă printr-un firicel magic, argintiu, muiat în dragoste.
Parisul ne aşteaptă. Iar eu, eu te aştept pe tine.
Cu dragoste,
suveranul iubirii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu