duminică, 24 iunie 2012

Infinit

Probabil că fericirea adevărată nu poate fi măsurată în cuvinte.


duminică, 10 iunie 2012

Greutatea unor cuvinte

Îmi este greu să scriu ce simt,
am astăzi un cheag pe inimă
ce mă împiedică să formulez
cuvinte ale sufletului meu.

Rânduri goale, priviri reci,
zâmbete pierdute, şoapte-apuse,
glasul tău îndepărtat,
tot mai departe, tot mai departe
îl aud până se stinge.

Nu mă mai simt a ta;
mi-e dor să fiu a ta,
dar nu mai sunt,
te-ai dus prea departe de mine
şi nu te pot ajunge.

Las viaţa mea trecutului,
mă pierd în viitor, te las;
în urma ta am stat,
însă acum îmi schimb direcţia
inimii, ne revedem curând, străini.

duminică, 20 mai 2012

Zbor


sâmbătă, 14 aprilie 2012

Uitare

Şi când nu îl văd, încep să-l uit.

marți, 10 aprilie 2012

Schimbări

       Am nevoie de un moment de tăcere, de o clipă în care să-mi pot trage răsuflarea după tot acest calvar ce mi s-a derulat dinaintea privirii atât de mult timp. Mă simt doar a cerului astăzi, n-am nevoie de nimeni, doar de aripile mele. Însă nu le pot găsi...


       Şi îmi amintesc acum. S-au rupt în căderea mea. Ultima mea cădere a sfărâmat tot ce aveam în mine. Acum, mi-e frică să mai visez. Am uitat cum.
       Am doar fluturii rămaşi. Sunt singurii care îmi povestesc cum e acolo, în înălţimi. S-au schimbat multe...

luni, 9 aprilie 2012

Rezumatul unei poveşti de iubire sau Vindecare

       "Mi se pare că m-am trezit din morţi. A fost o moarte lungă, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
       La început parcă am fost legată la ochi, dusă de mână. Apoi am căpătat alţi ochi. Şi braţele, şi sufletul mi-au fost încătuşate într-un lanţ care părea fragil, dar care s-a dovedit cât se poate de trainic. O clipă, m-am zbătut. Viaţa nu se voia înfrântă. Am încercat să rezist. Aripile se agitau ca ale unei păsări cu capul tăiat.
       Apoi, nu ştiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar şi foarte dulce. Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită...
       Îl iubeşti? mă întreabă un demon.
       Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
       Nu mai ai ochi?
       Ba da. Dar îl văd doar pe el.
       Şi îţi ajunge?
       Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.
       Şi cu ce ochi vezi cerul, copacii?
       Cu ochii lui!
       Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e, şi de rece?
       Cu mâna lui!
       Şi când ţi-e sete, ce faci?
       Îl sărut!
       Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?...
       Apa o simt cu buzele lui.
       Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu, sub paşii tăi?
       Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.
       Dar oamenii pe stradă?
       Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc...
       Şi tu ce crezi?
       Mie mi se pare că sunt un fel de năstruşnice, groteşti, nefolositoare păpuşi. Nu le pricep defel rostul. El crede că-i văd, şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se înfruie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.
       Dar bine, de ce?
       Fiindcă mi-e drag.
       De ce ţi-e drag tocmai el?
      Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit în fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu cum s-a întâmplat. Poate că ştie el. El ştie tot...
       Şi tu ce ştii?
       Îl iubesc.
       Şi toată ziua ce faci?
       Îl aştept.
       Şi când vine?
       Mă odihnesc în braţele lui.
       Eşti atât de obosită?
       Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!
       Atunci, eşti nefericită.
       Nu! Fiindcă vine.
       Dar într-o zi nu mai vine... Se lasă de peste tot, se încrucişează, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre şi spaime. Eu bâjbâi cu mâinile întinse, cad, mă lovesc, mă ridic, mă împleticesc. Mi-e frig, din ce în ce mai frig. El strângea căldura soarelui ; eu o culegeam din zâmbetul lui. Copacii se oglindeau în privirea lui ca într-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindcă au dispărut ochii lui. Aş vrea să aud vântul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, în viaţă, auzeam până şi paşii căprioarei. Mai demult puteam să întru în mare, aveam braţe să înot. Simţeam spuma sărată. Acum nimic nu-i sărat. Mă simt prinsă zdravăn ca de un otgon. Şi totuşi, legătura nu e grea. M-am învăţat cu ea. Mi-e necesară...
       Dar el vine şi spune că vrea să-mi dea drumul, nu mai poate să rămână mereu lângă mine. Vorbeşte de "libertate". Înşiră cuvinte goale ca văzduhul, colţuroase şi grele ca nişte pietroaie.
       - Cum să pornesc singură? îl întreb înfrigurată, speriată. Singură, fără umărul tău?
       - Mai sunt şi alţi oameni, răsună vocea lui aspră, străină.
       - Dar oamenii ceilalţi sunt vii, eu am murit, nu ştii?
       - Uite, te las să învii. N-a fost o moarte adevărată. A fost un joc.
      - Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Când nu eşti aici, în jurul meu se ivesc adâncuri negre, imense. Gropi fără fund, înfiorătoare prăpăstii, poteci pe care n-am curajul să umblu. [...] Mă linişteai. "Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă şi disperări fără fund. Iubesc cum respir : egal, iremediabil şi pentru totdeauna..." Îţi aminteşti?
       Ce negre, întortocheate, chinuitoare, reci şi fără luminiş, fără capăt, sunt drumurile care coboară! Pe care să apuc? M-am învăţat cu aerul tare, biciuitor şi proaspăt al înălţimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt că mă înăbuş. Lanţul care îmi lega braţele, umerii, mijlocul mă ocrotea. Acum mă poate atinge oricare.
       Un surâs, o clipire care se îndrepta spre mine dădea de el, înarmat până în dinţi. Acum, oricine mă poate lovi, şi lui nu-i mai pasă.
       Mişună lume, fiinţe ciudate, pe care încerc să le recunosc, care vorbesc o limbă străină şi parcă se ceartă. El mă împiedica să mă apropii de oameni. Acum, printre toţi îl caut pe el.
       Uneori, din întâmplare numai, îl întâlnesc. Se opreşte, se uită la mine, îmi vorbeşte. Dar nu mai spune niciun cuvânt din cele ce-mi sunt necesare ca aerul şi apa. Nu-mi dă nicio privire din cele ce mângâie. Privirile noastre! Se uită la mine şi nu mă vede. Nu mă întreabă dacă mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasă că mă zbat printre străini, că mi-e necesar ca şi mai înainte umărul lui.
       Mă simt dezbrăcată. Ocrotirea lui mi-a fost haină. Dragostea lui mi-a fost adăpost...
       Mi se pare că am fost bolnavă. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne căutam. Când mă găsea, nu mă recunoştea. Când mă striga, nu-l auzeam. Nu-l recunoşteam.
       L-am aşteptat, i-am pândit paşii.
       Urechile mele exasperate au aşteptat, au ascultat, au pândit...
       M-am hrănit numai din amintirea unor zile trecute, din nădejdi a căror singură sevă erau febra, visul, închipuirea mea.
       Să mă trezesc nu doream.
       Voiam să dispar, să scap de rosătura din suflet ; durere neîntreruptă, ascuţită, chin de neîndurat, care creştea, se înmulţea ca un cancer... 
       Dar într-o zi am coborât din pat şi m-am uitat pe fereastră (priveam şi înainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorată, parfumată, unde am fost dusă, vrăjită de şoaptele lui). [...]
       Puf de păpădie plutea în aer, în jurul meu. Era un miros iute de viaţă vegetală, de frunze, de pământ împrospătat de ploaie. Şi erau oameni pe stradă, copii, case, grădini, copaci înmuguriţi. Şi în mijlocul acestor bogăţii mă aflam eu. Şi toate erau pentru mine, să-mi mulţumească auzul şi ochii, să-mi ureze bun sosit, să-mi spuie că m-au aşteptat, să mă încredinţeze că n-am murit. Am respirat lung, cu nesaţ, de câteva ori. O lacrimă s-a prelins pe obraz, a lunecat şi s-a oprit în colţul gurii. I-am simţit gustul sărat..."

(Cella Serghi, Cartea Mironei)

duminică, 8 aprilie 2012

Concluzie

       Nu ştiu cum să-mi cânt durerea, habar nu am s-o scriu. Durerea mea se rezumă la un simplu nume, un simplu cuvânt, o simplă fiinţă : tu. Universul meu nu se învârte în jurul tău, dar sentimentele mele o fac.


You're my chorus, my refrain, the verse of my first pain.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Cuvinte pentru o iubire îndepărtată

       Era toamnă şi tot ce îmi doaream era să mă vindec de tine. Şi a apărut el, a deschis larg braţele şi te-am uitat de tot în îmbrăţişarea lui. M-a strâns atât de tare, încât tind să cred că o parte din inima mea s-a legat de a lui, a rămas acolo, în pieptul lui. El m-a făcut să simt tot ce nu ai putut tu să mă faci să simt. Cu el am descoperit lumea pe care altădată o cerşeam de la tine. Pe el am învăţat să îl iubesc sincer.
       A fost cel care m-a vindecat de tine, şi totuşi m-a îmbolnăvit de el. M-ai privit cum te uitam şi m-ai lăsat să o fac fără să ridici un deget. Acum mă zbat să găsesc alte braţe deschise în care să-mi las părticele din suflet, acum caut iar să-l pot uita pe el, pentru că fiecare gând cu el arde în mine şi preface în scrum tot, tot. Nu-l mai vreau, dar încă îl iubesc.
       Îmi amintesc doar parfumul toamnei jucând pe pielea mea, şi parfumul îmbrăţişării lui.
       Cum am făcut să uit de tine? La el de ce-i atât de greu?

vineri, 6 aprilie 2012

Trei rânduri

       Acum, când sunt atât de aproape să te pierd, te vreau mai mult ca oricând. Credeam că asta e ceea ce îmi doream : să te uit. Dar nu, asta e doar ceea ce îţi doreai tu. Nu mai pot să te ascult... Îmi pare rău. N-o pot face.

miercuri, 4 aprilie 2012

Aprilie

       Cuvintele mele stinse sunt Aprilie, sunt doar o şoaptă argintie boltită într-o oglindire de cristal. 
       Eu sunt doar o bucată de diamant ce reflectă un joc poetic al sufletului. Un surâs pierdut pe buzele unui înger, un zâmbet creionat din zahăr. Vreau să trec de puntea spiritului, sunt ninsă, cadenţată într-o scoică de artă. Un parfum de primăvară îmi mânjeşte degetele, fumul unui cântec se agaţă de tâmplele mele.
       Nu simt decât stingerea unei iubiri sfâşiindu-mă pe dinăuntru.


luni, 2 aprilie 2012

Nevoie

Am avut sclipirea căpruie
a ochilor tăi cu irizaţii verzi
în palmă

şi am dat-o la schimb
pe o încercare zadarnică
de a nu te mai iubi.
Am în mine
un înger care vrea să te ucidă.
Dar eu încă am nevoie
să îţi simt răsuflarea caldă
peste inima mea...

duminică, 1 aprilie 2012

Moartea unui sentiment viu


Am fost martora unei iubiri stranii
Întinsă pe luni de aşteptare.
S-a dus până în aprilie, la început,
Şi în sfârşit s-a stins.

Mi-a rămas un ac de iubire
Înfipt în inimă şi nu ştiu
Cum aş putea să-l scot fără să doară,
Căci în final atâta a rămas.

Am ucis, sunt criminala
Unui sentiment viu, acum mort.
Tu m-ai făcut să îl omor, în glumă,
Astăzi, de 1 aprilie, iar moartea lui a fost reală.

Castelul meu

       Ghiceşte-mi scopul, gândurile. Te vreau? Spune, te vreau?


       Castelul meu nu este în inima ta. Am realizat asta când l-am căutat zadarnic şi tot ceea ce am găsit au fost ruinele unei cetăţi dezordonate.

luni, 26 martie 2012

Buchet de sentimente

Caută-mă în continuare, căci m-am ascuns de tine după o cortină roşie de catifea atât de bine, încât nici eu nu mă mai pot găsi... Sunt doar o îndrăgostită, tânjind după iubire. Iar tu, tu nu eşti capabil să mă-nveţi cum să adun această dragoste din tine.


Astăzi nu te vreau. Astăzi n-am nevoie de tine. Astăzi sunt doar eu fără tine. 
Mâine te voi iubi din nou.

sâmbătă, 24 martie 2012

Cu ochi de pisică

De ce m-am hrănit atâta timp cu iluzii deşarte?
Sunt doar un suflet pierdut într-un ocean de durere.
Ce să fac, cum să fac să nu mă înec? 
Am să m-agăţ de valuri, am să caut căi de a ajunge la mal.


Mă simt albastră, cu ochi de pisică.
Am tors la picioarele tale de atâtea ori şi ai uitat de mine acum că m-am oprit.
Te rog, lasă-mă cuibărită la pieptul tău, adormită de bătăile dulci ale inimii tale...


vineri, 16 martie 2012

Jurnalul unui rănit ce răneşte (4)

Fragment, 16 martie

       "Am pierdut-o. N-am mai scris de-atâta timp în jurnal. Nici măcar un cuvânt, unul singur. S-o văd cum se îndepărta de mine tot mai mult a fost pur şi simplu sfâşietor. Mă întreb, o vreau din nou? Ce se întâmplă? Gândurile mele sunt invadate de parfumul ei, mintea mi-e plină de privirea ei întunecată, de zâmbetul ei. E fericită cu adevărat, sau e doar o mască pe care o poartă? Aş vrea atât de mult să ştiu, dar în acelaşi timp, mi-e teamă de răspuns. Dacă m-a uitat? Eu simt că am pierdut-o. Şi, din nu ştiu ce motiv, sunt agitat. 
       Cred că... o vreau înapoi. Dar ca să ce? Să îi sfâşii iarăşi inima? 
       Dar, până la urmă, de ce mi-ar păsa de inima ei? Eu o vreau înapoi, asta e tot ce văd, aud, simt. Însă cum o pot face să fie a mea din nou? Să mă strecor iarăşi în viaţa ei? Mă va primi înapoi? Bineînţeles, am fost întotdeauna slăbiciunea ei..." 

Ocean de suferinţă

     Sunt un ocean scânteietor, întins, nemărginit. Un albastru ud, revărsat către soare. Ştii ce se spune? Că după atâta strălucire, urmează furtuna. În largul meu se va porni dezastrul, căci în adâncuri deja doare.

     
       Mi se va întuneca cerul, inima.

sâmbătă, 10 martie 2012

M-ai crede?

Şi sunt şi eu un suflet gol, 
de tine plin. 
Spune-mi, 
m-ai crede dacă ţi-aş scrie în palmă, 
privindu-te în ochi, 
un sincer "te iubesc"?

vineri, 17 februarie 2012

Doar un parfum al vremurilor de demult


       Ohh, cat m-am zbatut sa ma-nfasor in clestarul inimii tale... Nu mai putem continua asa. Nu va mai fi niciodata la fel, stii bine. Alegerile noastre din trecut ne-au prafuit orice sansa de a mai apartine unul altuia. S-a sters fiecare urma lasata de talpile noastre prin timp. 
       Acum, suntem singuri... Nu ne mai vrem. Ne uram. Asa trebuie sa fie, astfel ar fi trebuit sa fie inca de la inceput...
       Regret fiecare particica din trecut... ne-ar fi fost mai bine fara asta. Am ramas, acum, cu un gust atat de amar...
       Regret ca m-am ascuns atata vreme in spatele unei cortine impenetrabile si ti-am citit soaptele de departe. N-ar fi trebuit sa las numele tau sa mi se intipareasca pe buze ca o soapta argintie... Amintirile mele se vor duce, daca ma voi chinui sa le ascund de mine insami. Sunt singurele ce ne-au ramas, insa esti si tu constient ca nu mai avem nevoie de ele, ca nu fac decat sa ne macine pe dinauntru.
       Acum, noi doi ar fi trebuit sa fim ceva, orice. Dar nu mai suntem nimic... nimic... nimic. Nu vom mai fi. E imposibil, stii asta.
       A ramas doar un parfum al vremurilor de demult pe pielea mea...

duminică, 5 februarie 2012

Februarie


       Ştii că nu ai cum să mă protejezi de tine. Da, ştii că nu pot înceta să te contrazic. Ştii că voi găsi întotdeauna o cale să îţi dovedesc că nu mă poţi ţine departe. Ştii că te minţi pe tine însuţi. Ştii că eşti orb în momentul ăsta, că nu vrei să mă vezi. 

Ştii că mă iubeşti.