Endymion,
Am retrăit acea zi caldă de iarnă în fiecare vis ce mi-a pictat nopţile. Nu ştiu dacă sunt blestemată, ori poate e un semn tainic pe care însă nu-l pot descifra singură. Dar te văd întotdeauna în acel palton negru, lung, îmbrăcându-ţi pieptul puternic şi ascunzându-ţi conturul umerilor într-o revărsare sobră până deasupra genunchilor. Revăd acea bucată de pânză albă, ondulată cu linii frânte, închise, ce-ţi încălzea gâtul palid. Şi întotdeauna mă împăienjenesc în privirea ta pierdută, uşor melancolică...
Ochii tăi prăfuiţi, pictaţi parcă dintr-o puzderie de stele sfărâmate, încălziţi de frânturi de inteligenţă caldă, peste care lăsai să cadă leneş pleoape boltite şi mătăsoase, ca de visător. Obrajii fazi ca marmura, încondeiaţi cu acea lucire jucăuşă şi cu sprâncene arcuite, leonine. Gura de culoarea untului, răpusă într-un surâs absent, cu o urmă candidă ascunsă printre buzele întredeschise, lăsând să fie zăriţi dinţii cu strălucire sidefată de perlă. Şi firele uşoare de păr castaniu ce-ţi încadrau chipul, mângâindu-ţi fruntea într-o neglijenţă dulceagă. Toate acestea, pe fundalul unui Paris dezordonat, împânzit de graţia unui început de iarnă ce avea să schimbe două vieţi.
Cât de multe îţi aminteşti din acea zi, Endymion? Ceea ce îmi amintesc eu...
Era portretul iubirii, am ştiut-o din prima clipă. Eram îndrăgostită.
Şi era tot ce conta.
Cu dragoste,
Lorelei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu