marți, 27 septembrie 2011

Am găsit-o.



Am găsit-o. În sfârşit. A revenit fericirea.

E un septembrie atât de dulce...
Câteodată, visele se împlinesc.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Dorinţă

       Am nevoie să ştiu, să găsesc o cale. Îmi voi pune o dorinţă, voi clipi de cinci ori, îmi voi lăsa genele să cadă peste ochi, şi cu privirea stinsă voi sufla peste vise.
       Şi dorinţa mea se va îndeplini.
       Ştii ce îmi voi dori? Pe tine. De data aceasta, doar al meu... 
Şi într-o zi, mă voi trezi cu tine în braţe.

Îmi lipseşte atât de mult surâsul tău, şi cuvântul "iubirică" rostit atât de dulce...

vineri, 23 septembrie 2011

Poate?

M-ai strivit sub o plasă de suferinţă. S-a terminat fericirea.
Am pierdut-o. Acum aştept să mă resemnez. 
Dar... poate mai e o şansă?

duminică, 18 septembrie 2011

Neputinţă

Portretul iubirii... cum l-ai scrie?


Îl simt, îl văd zilnic clădit sub pleoapele mele, dar nu ştiu cum să-l transpun în slove.

Parfum de toamnă

Este doar parfum de toamnă ceea ce-mi îmbracă trupul...

Cred că totuşi ai recunoscut un alt gust pe pielea mea
Căci sunt a toamnei de acum, ei îi aparţin
Sunt doar o fiinţă tomnatecă, uitată-n lume
Răpusă de vânt, pictată-n culori calde
Asemeni unei frunzuliţe ruginii e şi el, sufletul
Şi caut în şoaptele tale ceva mai mult,
Dar nu găsesc decât o ceaţă stranie
Adăpostită-n glasul tău, şi mă-nspăimântă.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Emilia


       Emilia umbla aşa, cu umerii dezgoliţi şi cu ochii goi, căutând o bucată de soare. Căci n-o găsea, şi alerga, disperată să-şi scalde tălpile trandafirii în marea-nvolburată, creionată cu alb spumos pe margini, să-şi împleticească degetele subţiri în nisip şi să-i adune auriul cald în palmă. Unde îi era soarele oare? De ce se ascundea de ea, lăsând-o să se sufoce în această agonie sfâşietoare?
       Nu găsea nici plaja, nici marea, nici căldura covârşitoare ce i se strecura în pielea-i catifelată. Nu mai simţea dulceaţa firelor de nisip împletite în părul său, nu mai avea buzele sărate şi nici obrazul bătut de adierea văratică a vântului adus de curenţii tandri. Ce se întâmplase? Unde i se strânsese universul? 
       Alergă neştiutoare, mângâind cu tălpile palele grăunţe ce altădată sclipeau în soare precum aurul. Acum erau simple, ca nişte pietricele aruncate la-ntâmplare în braţul unei străzi singuratice, uitate în umbra unei clădiri impunătoare. Gândurile i se răstălmăceau, căutând aiurea o logică imposibilă pentru conturul fiinţei sale.
       Dar marea? Marea o aştepta. Era încă acolo, scăldând melancolia cerului cu oglindirea-i cristalină. Se spărgea în valuri tremurătoare, închise într-o spumă de perlă. Şi totuşi, era ca şi când nu ar fi fost prezentă şi cu sufletul ei cald, nemuritor. Era stinsă, cu argintul ochilor fad, înlăcrimat. Emilia se năpusti asupra faldurilor albastre de apă ce năvăleau asupra gleznelor ei înmuiate în auriul bronzului. Încercă zadarnic să-şi îmbrăţişeze iubirea, să adune întreaga mare în maini şi s-o strângă la piept cu candoare, visând la regăsirea lucirii briliante ce o învăluia altădată. Însă ceva se întâmplase.
       - Nu se poate! Unde eşti, dragostea mea? Nu îţi simt inima, nu-ţi mai aud clinchetul inocent de-acum ceva vreme când alergai ca un copil să-mi săruţi tălpile! De ce te-ai dus, de ce m-ai părăsit aici, singură? Eu te vroiam pe tine, scumpă mare!
       Se împleti în valuri, adunându-i sarea pe buzele moi în încercarea zadarnică de a-i asculta bătăile neverosimile ale inimii sălbatice, învolburate. Şi se trezi, brusc, cu imaginea acelei mări albastre-albastre, pure, dinaintea ochilor. Tresări.
       - Te-am găsit!
       - Pe mine?
       Emilia îşi şterse uşor fruntea albă, plimbându-şi degetele în buclele părului lung.
       - Ce faci? Eşti îngheţată! Este mijlocul toamnei...
       Clipi, cu obrazul rece şi buzele învineţite. Se simţi cuprinsă de acea mare, şi adusă pe nisipul tocit. Raze palide îi cădeau pe chip, revărsându-i-se în ochii tainici.
       "Este mijlocul toamnei...". Cuvintele îi străbătură mintea precum un fulger. Toamnă?
       - Eşti bine?
       Emilia îşi despleti atenţia din acea imensitate de albastru, şi îşi simţi braţele încleştate în umerii celui ce-o salvase. Îi cercetă trăsăturile fine, urmărind cu privirea stropii cristalini de apă ce i se rostogoleau în păr. Îşi înălţă pleoapele, aţintindu-i privirea.
       - Ochii tăi mi-au furat marea! Sau... marea mi te-a dăruit. Tu eşti marea mea?
       - Cred că sunt.
       Îi zâmbi, încurcat.
       - Dacă vrei... aş putea fi.
       Emilia surâse. Îşi regăsise marea, în mijlocul toamnei.

Canada

       - Mi-e dor de-acasă, de Canada...
       - Atunci, spune, de ce te-ai întors aici?
       - Pentru că atunci când mă aflam acolo mi-era dor de tine. Aş vrea să vă pot avea pe amândouă. Să vă pun la un loc. Undeva unde să nu vă găsească nimeni. Să fiţi doar ale mele. Ale mele... ale mele... Să pot ţine Canada în palma făcută căuş. Şi să te pot strânge pe tine la piept, să te închid undeva în inima mea. Şi cheia s-o am doar eu... Ahh, Canada! Tresar la gândul unei Canade doar a mea... şi tu, doar a mea. Doar ale mele.
       - Mi-ar place să pot fi doar a ta... Dar ştiu că tu nu poţi fi doar al meu.
       - Nu pot?
       - Nu. Tu aparţii gândurilor tale naive. Aş vrea să fiu unul dintr-aceste gânduri, să-ţi umplu mintea, să te am doar pentru mine...
       - Dar tu îmi umpli totdeauna mintea. Şi inima.
       - Oare...? Şi Canada îţi inundă sufletul.
       - Cerbii... Îmi lipsesc atât de mult! Dar dacă ar fi s-aleg între tine şi Canada, te-aş alege pe tine. De-asta mă aflu aici.
       - Ştiu. Şi totuşi, trebuie să te împart cu ea. Nu eşti doar al meu... nu eşti.

Merci pour tes mots

"Dar, în fond, tu ştii ce înseamnă a fi cu adevărat cu capul în nori? Să-ţi spun, să-ţi explic eu cum stau lucrurile în privinţa asta! Atunci când norii sunt undeva sus, denşi şi de o frumuseţe rar întâlnită, atunci merită să zăboveşti acolo. Dar dacă sunt doar norişori neînsemnaţi... mai bine ai coborî, pentru că ei nu contează cu adevărat!"

MERCI POUR TES MOTS.

Ştii


Ştii cât de fericită mă faci.

duminică, 11 septembrie 2011

Fericire

Simt că mă înec în fericire.
Este o senzaţie plăcută... Nu am mai simţit-o de mult timp.
Îţi mulţumesc că m-ai adăpostit în faldurile inimii tale.

duminică, 4 septembrie 2011

Pentru că ei contează


Pentru că voi îmi faceţi viaţa superbă, făcând parte din ea.
Vă mulţumesc pentru cea mai frumoasă aniversare.
14 ani, şi toate dorinţele mele pe cale să se împlinească! 
















vineri, 2 septembrie 2011

Encore

Je n'ai pas encore quatorze ans.

joi, 1 septembrie 2011

Pentru totdeauna


Pentru că în ochii tăi aş vrea să mă odihnesc. Pentru totdeauna.
Cu dragoste,
D.