duminică, 24 iunie 2012

Infinit

Probabil că fericirea adevărată nu poate fi măsurată în cuvinte.


duminică, 10 iunie 2012

Greutatea unor cuvinte

Îmi este greu să scriu ce simt,
am astăzi un cheag pe inimă
ce mă împiedică să formulez
cuvinte ale sufletului meu.

Rânduri goale, priviri reci,
zâmbete pierdute, şoapte-apuse,
glasul tău îndepărtat,
tot mai departe, tot mai departe
îl aud până se stinge.

Nu mă mai simt a ta;
mi-e dor să fiu a ta,
dar nu mai sunt,
te-ai dus prea departe de mine
şi nu te pot ajunge.

Las viaţa mea trecutului,
mă pierd în viitor, te las;
în urma ta am stat,
însă acum îmi schimb direcţia
inimii, ne revedem curând, străini.

duminică, 20 mai 2012

Zbor


sâmbătă, 14 aprilie 2012

Uitare

Şi când nu îl văd, încep să-l uit.

marți, 10 aprilie 2012

Schimbări

       Am nevoie de un moment de tăcere, de o clipă în care să-mi pot trage răsuflarea după tot acest calvar ce mi s-a derulat dinaintea privirii atât de mult timp. Mă simt doar a cerului astăzi, n-am nevoie de nimeni, doar de aripile mele. Însă nu le pot găsi...


       Şi îmi amintesc acum. S-au rupt în căderea mea. Ultima mea cădere a sfărâmat tot ce aveam în mine. Acum, mi-e frică să mai visez. Am uitat cum.
       Am doar fluturii rămaşi. Sunt singurii care îmi povestesc cum e acolo, în înălţimi. S-au schimbat multe...

luni, 9 aprilie 2012

Rezumatul unei poveşti de iubire sau Vindecare

       "Mi se pare că m-am trezit din morţi. A fost o moarte lungă, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
       La început parcă am fost legată la ochi, dusă de mână. Apoi am căpătat alţi ochi. Şi braţele, şi sufletul mi-au fost încătuşate într-un lanţ care părea fragil, dar care s-a dovedit cât se poate de trainic. O clipă, m-am zbătut. Viaţa nu se voia înfrântă. Am încercat să rezist. Aripile se agitau ca ale unei păsări cu capul tăiat.
       Apoi, nu ştiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar şi foarte dulce. Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită...
       Îl iubeşti? mă întreabă un demon.
       Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
       Nu mai ai ochi?
       Ba da. Dar îl văd doar pe el.
       Şi îţi ajunge?
       Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.
       Şi cu ce ochi vezi cerul, copacii?
       Cu ochii lui!
       Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e, şi de rece?
       Cu mâna lui!
       Şi când ţi-e sete, ce faci?
       Îl sărut!
       Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?...
       Apa o simt cu buzele lui.
       Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu, sub paşii tăi?
       Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.
       Dar oamenii pe stradă?
       Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc...
       Şi tu ce crezi?
       Mie mi se pare că sunt un fel de năstruşnice, groteşti, nefolositoare păpuşi. Nu le pricep defel rostul. El crede că-i văd, şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se înfruie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.
       Dar bine, de ce?
       Fiindcă mi-e drag.
       De ce ţi-e drag tocmai el?
      Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit în fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu cum s-a întâmplat. Poate că ştie el. El ştie tot...
       Şi tu ce ştii?
       Îl iubesc.
       Şi toată ziua ce faci?
       Îl aştept.
       Şi când vine?
       Mă odihnesc în braţele lui.
       Eşti atât de obosită?
       Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!
       Atunci, eşti nefericită.
       Nu! Fiindcă vine.
       Dar într-o zi nu mai vine... Se lasă de peste tot, se încrucişează, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre şi spaime. Eu bâjbâi cu mâinile întinse, cad, mă lovesc, mă ridic, mă împleticesc. Mi-e frig, din ce în ce mai frig. El strângea căldura soarelui ; eu o culegeam din zâmbetul lui. Copacii se oglindeau în privirea lui ca într-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindcă au dispărut ochii lui. Aş vrea să aud vântul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, în viaţă, auzeam până şi paşii căprioarei. Mai demult puteam să întru în mare, aveam braţe să înot. Simţeam spuma sărată. Acum nimic nu-i sărat. Mă simt prinsă zdravăn ca de un otgon. Şi totuşi, legătura nu e grea. M-am învăţat cu ea. Mi-e necesară...
       Dar el vine şi spune că vrea să-mi dea drumul, nu mai poate să rămână mereu lângă mine. Vorbeşte de "libertate". Înşiră cuvinte goale ca văzduhul, colţuroase şi grele ca nişte pietroaie.
       - Cum să pornesc singură? îl întreb înfrigurată, speriată. Singură, fără umărul tău?
       - Mai sunt şi alţi oameni, răsună vocea lui aspră, străină.
       - Dar oamenii ceilalţi sunt vii, eu am murit, nu ştii?
       - Uite, te las să învii. N-a fost o moarte adevărată. A fost un joc.
      - Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Când nu eşti aici, în jurul meu se ivesc adâncuri negre, imense. Gropi fără fund, înfiorătoare prăpăstii, poteci pe care n-am curajul să umblu. [...] Mă linişteai. "Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă şi disperări fără fund. Iubesc cum respir : egal, iremediabil şi pentru totdeauna..." Îţi aminteşti?
       Ce negre, întortocheate, chinuitoare, reci şi fără luminiş, fără capăt, sunt drumurile care coboară! Pe care să apuc? M-am învăţat cu aerul tare, biciuitor şi proaspăt al înălţimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt că mă înăbuş. Lanţul care îmi lega braţele, umerii, mijlocul mă ocrotea. Acum mă poate atinge oricare.
       Un surâs, o clipire care se îndrepta spre mine dădea de el, înarmat până în dinţi. Acum, oricine mă poate lovi, şi lui nu-i mai pasă.
       Mişună lume, fiinţe ciudate, pe care încerc să le recunosc, care vorbesc o limbă străină şi parcă se ceartă. El mă împiedica să mă apropii de oameni. Acum, printre toţi îl caut pe el.
       Uneori, din întâmplare numai, îl întâlnesc. Se opreşte, se uită la mine, îmi vorbeşte. Dar nu mai spune niciun cuvânt din cele ce-mi sunt necesare ca aerul şi apa. Nu-mi dă nicio privire din cele ce mângâie. Privirile noastre! Se uită la mine şi nu mă vede. Nu mă întreabă dacă mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasă că mă zbat printre străini, că mi-e necesar ca şi mai înainte umărul lui.
       Mă simt dezbrăcată. Ocrotirea lui mi-a fost haină. Dragostea lui mi-a fost adăpost...
       Mi se pare că am fost bolnavă. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne căutam. Când mă găsea, nu mă recunoştea. Când mă striga, nu-l auzeam. Nu-l recunoşteam.
       L-am aşteptat, i-am pândit paşii.
       Urechile mele exasperate au aşteptat, au ascultat, au pândit...
       M-am hrănit numai din amintirea unor zile trecute, din nădejdi a căror singură sevă erau febra, visul, închipuirea mea.
       Să mă trezesc nu doream.
       Voiam să dispar, să scap de rosătura din suflet ; durere neîntreruptă, ascuţită, chin de neîndurat, care creştea, se înmulţea ca un cancer... 
       Dar într-o zi am coborât din pat şi m-am uitat pe fereastră (priveam şi înainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorată, parfumată, unde am fost dusă, vrăjită de şoaptele lui). [...]
       Puf de păpădie plutea în aer, în jurul meu. Era un miros iute de viaţă vegetală, de frunze, de pământ împrospătat de ploaie. Şi erau oameni pe stradă, copii, case, grădini, copaci înmuguriţi. Şi în mijlocul acestor bogăţii mă aflam eu. Şi toate erau pentru mine, să-mi mulţumească auzul şi ochii, să-mi ureze bun sosit, să-mi spuie că m-au aşteptat, să mă încredinţeze că n-am murit. Am respirat lung, cu nesaţ, de câteva ori. O lacrimă s-a prelins pe obraz, a lunecat şi s-a oprit în colţul gurii. I-am simţit gustul sărat..."

(Cella Serghi, Cartea Mironei)

duminică, 8 aprilie 2012

Concluzie

       Nu ştiu cum să-mi cânt durerea, habar nu am s-o scriu. Durerea mea se rezumă la un simplu nume, un simplu cuvânt, o simplă fiinţă : tu. Universul meu nu se învârte în jurul tău, dar sentimentele mele o fac.


You're my chorus, my refrain, the verse of my first pain.