Tu, noi...

Iată-mă dinaintea ta
Cu privirea încărcată de sclipire argintată,

Căci mi-e teamă să-ţi şoptesc

Astăzi, ceea ce simt, ce mă ucide

Încetul cu încetul - tu, noi...

Şi s-a terminat

       Iar el, el nu va şti niciodată ce simt de fapt. Pentru că de azi înainte, trebuie să înlocuiesc sentimentul de iubire cu cel de ură. Trebuie să-l fac să dispară. Să nu-mi mai pese. Sau cel puţin să las această impresie... lumii nu trebuie să-i spui decât ceea ce vrea să audă...
       Deci, lume,

S-A TERMINAT. NU MAI SIMT NIMIC.

Zâmbet

Câteodată ţi-e de-ajuns ca o persoană să-ţi zâmbească 

pentru a reuşi să treci peste munţi de tristeţe.

Depinde de persoana de care ai nevoie. 

Ploaie

Plouă.

Cum este vremea în Moscova acum, mă întreb.

Aş vrea să pot fi acolo. Ce oraş de basm...

Am găsit-o.

Am găsit-o. În sfârşit. A revenit fericirea.

E un septembrie atât de dulce...

Câteodată, visele se împlinesc.

Dorinţă

       Am nevoie să ştiu, să găsesc o cale. Îmi voi pune o dorinţă, voi clipi de cinci ori, îmi voi lăsa genele să cadă peste ochi, şi cu privirea stinsă voi sufla peste vise.

       Şi dorinţa mea se va îndeplini.

       Ştii ce îmi voi dori? Pe tine. De data aceasta, doar al meu... 

Şi într-o zi, mă voi trezi cu tine în braţe.

Îmi lipseşte atât de mult surâsul tău, şi cuvântul "iubirică" rostit atât de dulce...

Poate?

M-ai strivit sub o plasă de suferinţă. S-a terminat fericirea.
Am pierdut-o. Acum aştept să mă resemnez. 

Dar... poate mai e o şansă?

Neputinţă

Portretul iubirii... cum l-ai scrie?

Îl simt, îl văd zilnic clădit sub pleoapele mele, dar nu ştiu cum să-l transpun în slove.

Parfum de toamnă

Este doar parfum de toamnă ceea ce-mi îmbracă trupul...

Cred că totuşi ai recunoscut un alt gust pe pielea mea

Căci sunt a toamnei de acum, ei îi aparţin

Sunt doar o fiinţă tomnatecă, uitată-n lume

Răpusă de vânt, pictată-n culori calde

Asemeni unei frunzuliţe ruginii e şi el, sufletul

Şi caut în şoaptele tale ceva mai mult,

Dar nu găsesc decât o ceaţă stranie

Adăpostită-n glasul tău, şi mă-nspăimântă.

Emilia

       Emilia umbla aşa, cu umerii dezgoliţi şi cu ochii goi, căutând o bucată de soare. Căci n-o găsea, şi alerga, disperată să-şi scalde tălpile trandafirii în marea-nvolburată, creionată cu alb spumos pe margini, să-şi împleticească degetele subţiri în nisip şi să-i adune auriul cald în palmă. Unde îi era soarele oare? De ce se ascundea de ea, lăsând-o să se sufoce în această agonie sfâşietoare?

       Nu găsea nici plaja, nici marea, nici căldura covârşitoare ce i se strecura în pielea-i catifelată. Nu mai simţea dulceaţa firelor de nisip împletite în părul său, nu mai avea buzele sărate şi nici obrazul bătut de adierea văratică a vântului adus de curenţii tandri. Ce se întâmplase? Unde i se strânsese universul? 

       Alergă neştiutoare, mângâind cu tălpile palele grăunţe ce altădată sclipeau în soare precum aurul. Acum erau simple, ca nişte pietricele aruncate la-ntâmplare în braţul unei străzi singuratice, uitate în umbra unei clădiri impunătoare. Gândurile i se răstălmăceau, căutând aiurea o logică imposibilă pentru conturul fiinţei sale.

       Dar marea? Marea o aştepta. Era încă acolo, scăldând melancolia cerului cu oglindirea-i cristalină. Se spărgea în valuri tremurătoare, închise într-o spumă de perlă. Şi totuşi, era ca şi când nu ar fi fost prezentă şi cu sufletul ei cald, nemuritor. Era stinsă, cu argintul ochilor fad, înlăcrimat. Emilia se năpusti asupra faldurilor albastre de apă ce năvăleau asupra gleznelor ei înmuiate în auriul bronzului. Încercă zadarnic să-şi îmbrăţişeze iubirea, să adune întreaga mare în maini şi s-o strângă la piept cu candoare, visând la regăsirea lucirii briliante ce o învăluia altădată. Însă ceva se întâmplase.
       - Nu se poate! Unde eşti, dragostea mea? Nu îţi simt inima, nu-ţi mai aud clinchetul inocent de-acum ceva vreme când alergai ca un copil să-mi săruţi tălpile! De ce te-ai dus, de ce m-ai părăsit aici, singură? Eu te vroiam pe tine, scumpă mare!
       Se împleti în valuri, adunându-i sarea pe buzele moi în încercarea zadarnică de a-i asculta bătăile neverosimile ale inimii sălbatice, învolburate. Şi se trezi, brusc, cu imaginea acelei mări albastre-albastre, pure, dinaintea ochilor. Tresări.
       - Te-am găsit!
       - Pe mine?
       Emilia îşi şterse uşor fruntea albă, plimbându-şi degetele în buclele părului lung.
       - Ce faci? Eşti îngheţată! Este mijlocul toamnei...
       Clipi, cu obrazul rece şi buzele învineţite. Se simţi cuprinsă de acea mare, şi adusă pe nisipul tocit. Raze palide îi cădeau pe chip, revărsându-i-se în ochii tainici.
       "Este mijlocul toamnei...". Cuvintele îi străbătură mintea precum un fulger. Toamnă?
       - Eşti bine?
       Emilia îşi despleti atenţia din acea imensitate de albastru, şi îşi simţi braţele încleştate în umerii celui ce-o salvase. Îi cercetă trăsăturile fine, urmărind cu privirea stropii cristalini de apă ce i se rostogoleau în păr. Îşi înălţă pleoapele, aţintindu-i privirea.
       - Ochii tăi mi-au furat marea! Sau... marea mi te-a dăruit. Tu eşti marea mea?
       - Cred că sunt.
       Îi zâmbi, încurcat.
       - Dacă vrei... aş putea fi.
       Emilia surâse. Îşi regăsise marea, în mijlocul toamnei.

Canada

       - Mi-e dor de-acasă, de Canada...

       - Atunci, spune, de ce te-ai întors aici?

       - Pentru că atunci când mă aflam acolo mi-era dor de tine. Aş vrea să vă pot avea pe amândouă. Să vă pun la un loc. Undeva unde să nu vă găsească nimeni. Să fiţi doar ale mele. Ale mele... ale mele... Să pot ţine Canada în palma făcută căuş. Şi să te pot strânge pe tine la piept, să te închid undeva în inima mea. Şi cheia s-o am doar eu... Ahh, Canada! Tresar la gândul unei Canade doar a mea... şi tu, doar a mea. Doar ale mele.

       - Mi-ar place să pot fi doar a ta... Dar ştiu că tu nu poţi fi doar al meu.

       - Nu pot?

       - Nu. Tu aparţii gândurilor tale naive. Aş vrea să fiu unul dintr-aceste gânduri, să-ţi umplu mintea, să te am doar pentru mine...

       - Dar tu îmi umpli totdeauna mintea. Şi inima.

       - Oare...? Şi Canada îţi inundă sufletul.

       - Cerbii... Îmi lipsesc atât de mult! Dar dacă ar fi s-aleg între tine şi Canada, te-aş alege pe tine. De-asta mă aflu aici.

       - Ştiu. Şi totuşi, trebuie să te împart cu ea. Nu eşti doar al meu... nu eşti.

Merci pour tes mots

"Dar, în fond, tu ştii ce înseamnă a fi cu adevărat cu capul în nori? Să-ţi spun, să-ţi explic eu cum stau lucrurile în privinţa asta! Atunci când norii sunt undeva sus, denşi şi de o frumuseţe rar întâlnită, atunci merită să zăboveşti acolo. Dar dacă sunt doar norişori neînsemnaţi... mai bine ai coborî, pentru că ei nu contează cu adevărat!"

MERCI POUR TES MOTS.

Ştii

Ştii cât de fericită mă faci.

Fericire

Simt că mă înec în fericire.
Este o senzaţie plăcută... Nu am mai simţit-o de mult timp.
Îţi mulţumesc că m-ai adăpostit în faldurile inimii tale.

Pentru că ei contează

Pentru că voi îmi faceţi viaţa superbă, făcând parte din ea.

Vă mulţumesc pentru cea mai frumoasă aniversare.

14 ani, şi toate dorinţele mele pe cale să se împlinească! 

Encore

Je n'ai pas encore quatorze ans.

Pentru totdeauna

Pentru că în ochii tăi aş vrea să mă odihnesc. Pentru totdeauna.

Cu dragoste,

D.

Destăinuiri

       Ştiu că nu voi găsi niciodată putere în mine să îţi întorc iubirea. Iartă-mă, dar am iubit mult prea mult timp persoana ce nu mă iubea, pentru a mă putea opri eu însămi din această înaintare către răzbunare.

       Ştiu că viaţa nu este aşa cum ne aşteptăm. Am învăţat singură din propriile mele greşeli, şi chiar cântărind cu gravitate fiecare întorsătură ce a curmat destinul celorlalţi înainte ca ei să poată realiza măcar ce li s-a întâmplat, ce au devenit. Nimeni nu mi-a spus cât de dureroasă este iubirea. Nimeni nu m-a avertizat asupra a tot ceea ce aduce o dragoste neîmpărtăşită. Şi am ajuns la apogeu, eliberându-mă de orice formă de raţiune. Am aflat raţiunea mai târziu, cu greu, în inima mea, pâlpâind palidă, aproape stinsă de atâta ură adunată în sufletul meu. M-am desprins atunci de tot trupu-mi, şi m-am privit, stranie, în oglindă. Nu mai eram eu. Devenisem altcineva. Îmi spulberasem fiecare vis ce-mi încălzise copilăria, fiecare iluzie pe care fusesem pregătită să o metamorfozez în realitate. Aceasta eram eu cea adevărată? Chipul străin din oglindă era ceea ce mă definea? Nu. Nu.

       Am ales să schimb acestea. M-am zbătut ca o pasăre în colivie să mă despletesc de trecutul acela încărcat cu durere, şi să-mi repar fiecare greşeală, una câte una. Mi-am reclădit fiecare vis, am reconstruit toate speranţele pe care le abandonasem. Nu ştiu câte am izbutit să schimb, nu ştiu dacă am reuşit să dovedesc tuturor că sunt iar eu, acea eu care am fost întotdeauna. Dar când m-am eliberat din colivie, m-am înălţat ţintă către cerul senin, fâlfâind din aripi şi destinzându-mi trupul din amorţirea durerii în care fusesem prinsă. M-am regăsit pe mine însămi.

       Iartă-mă, din nou, că nu te pot iubi. Mie nu mi s-a cerut iertare, de aceea simt că eu trebuie s-o fac, să îţi explic toate acestea, pentru că, în sfârşit, am găsit puterea în mine de a destăinui totul. Şi nu, nu mă macină sentimentul de răzbunare. Nu am de gând să mă dezlănţui asupra persoanelor ce mă iubesc pentru greşelile mele, pentru că eu nu sunt aşa. Pur şi simplu, nu o simt. Asta am înţeles. Trebuie să simţi ceva pentru o persoană pentru a o putea face fericită. Şi mă întreb, eu de ce am fost atât de fericită atunci? Poate că m-a iubit?

       Sunt întrebări ale căror răspunsuri nu le voi afla nicicând. 

       Dar mă mulţumesc cu vagul presupunerilor mele.

D.

Les mots

Et tu sais que je t'aime.

Fără a te iubi

Uite, priveşte-mă acum

Cât de liberă sunt de astăzi
Cât de îndrăgostită sunt
De tine, fără a te iubi.

Cum explici această fericire

Pe care o resimt mereu

Când te privesc, şi mă-nfior

De taina zâmbetului tău?

Oh, iată cât de simplu este

Acest briliant sentiment

De zahăr, ce mă-mbată!

Şi zi de zi, mă tot îndrăgostesc.