Emilia

       Emilia umbla aşa, cu umerii dezgoliţi şi cu ochii goi, căutând o bucată de soare. Căci n-o găsea, şi alerga, disperată să-şi scalde tălpile trandafirii în marea-nvolburată, creionată cu alb spumos pe margini, să-şi împleticească degetele subţiri în nisip şi să-i adune auriul cald în palmă. Unde îi era soarele oare? De ce se ascundea de ea, lăsând-o să se sufoce în această agonie sfâşietoare?

       Nu găsea nici plaja, nici marea, nici căldura covârşitoare ce i se strecura în pielea-i catifelată. Nu mai simţea dulceaţa firelor de nisip împletite în părul său, nu mai avea buzele sărate şi nici obrazul bătut de adierea văratică a vântului adus de curenţii tandri. Ce se întâmplase? Unde i se strânsese universul? 

       Alergă neştiutoare, mângâind cu tălpile palele grăunţe ce altădată sclipeau în soare precum aurul. Acum erau simple, ca nişte pietricele aruncate la-ntâmplare în braţul unei străzi singuratice, uitate în umbra unei clădiri impunătoare. Gândurile i se răstălmăceau, căutând aiurea o logică imposibilă pentru conturul fiinţei sale.

       Dar marea? Marea o aştepta. Era încă acolo, scăldând melancolia cerului cu oglindirea-i cristalină. Se spărgea în valuri tremurătoare, închise într-o spumă de perlă. Şi totuşi, era ca şi când nu ar fi fost prezentă şi cu sufletul ei cald, nemuritor. Era stinsă, cu argintul ochilor fad, înlăcrimat. Emilia se năpusti asupra faldurilor albastre de apă ce năvăleau asupra gleznelor ei înmuiate în auriul bronzului. Încercă zadarnic să-şi îmbrăţişeze iubirea, să adune întreaga mare în maini şi s-o strângă la piept cu candoare, visând la regăsirea lucirii briliante ce o învăluia altădată. Însă ceva se întâmplase.
       - Nu se poate! Unde eşti, dragostea mea? Nu îţi simt inima, nu-ţi mai aud clinchetul inocent de-acum ceva vreme când alergai ca un copil să-mi săruţi tălpile! De ce te-ai dus, de ce m-ai părăsit aici, singură? Eu te vroiam pe tine, scumpă mare!
       Se împleti în valuri, adunându-i sarea pe buzele moi în încercarea zadarnică de a-i asculta bătăile neverosimile ale inimii sălbatice, învolburate. Şi se trezi, brusc, cu imaginea acelei mări albastre-albastre, pure, dinaintea ochilor. Tresări.
       - Te-am găsit!
       - Pe mine?
       Emilia îşi şterse uşor fruntea albă, plimbându-şi degetele în buclele părului lung.
       - Ce faci? Eşti îngheţată! Este mijlocul toamnei...
       Clipi, cu obrazul rece şi buzele învineţite. Se simţi cuprinsă de acea mare, şi adusă pe nisipul tocit. Raze palide îi cădeau pe chip, revărsându-i-se în ochii tainici.
       "Este mijlocul toamnei...". Cuvintele îi străbătură mintea precum un fulger. Toamnă?
       - Eşti bine?
       Emilia îşi despleti atenţia din acea imensitate de albastru, şi îşi simţi braţele încleştate în umerii celui ce-o salvase. Îi cercetă trăsăturile fine, urmărind cu privirea stropii cristalini de apă ce i se rostogoleau în păr. Îşi înălţă pleoapele, aţintindu-i privirea.
       - Ochii tăi mi-au furat marea! Sau... marea mi te-a dăruit. Tu eşti marea mea?
       - Cred că sunt.
       Îi zâmbi, încurcat.
       - Dacă vrei... aş putea fi.
       Emilia surâse. Îşi regăsise marea, în mijlocul toamnei.